Călin Dan - Un expresionist al sudului (Revista “Arta”, 8/1986)

Născut la începutul secolului, Corneliu Baba îi vesteşte în arta sa încheierile. O atmosferă de milenium agitînd subteran opera maturităţii, iese violent la suprafaţă acum, în pînzele unei senectuţi ce se supune, fără înduplecare, efortului necruţător al pictării. Artistul face parte din categoria senzualilor telurici şi sumbri, a căror participare la existenţă este dramatică, asemenea unei arderi mocnite, cu neaşteptate (îndelung pregătite) izbucniri.

Autoportret, 1932
Ulei pe pânzã 40 x 50 cm

 

 

 

 

 

 

 

1, Fata cu pană, 1970
Ulei pe carton 46 x 43,5 cm

2, Spaima, 1986-91 (detaliu)
Ulei pe pânzã 146 x 126

 

 

 

O vitalitate iberică, sprijinită pe totala încredere în expresivitatea figurii umane – înnobilată de suferinţă – şi pe codificarea existenţei în sistemul unei teatralităţi patetice. Aşezarea sub specia unui baroc esenţial, sesizînd şi cultivînd stările criză ca momente-cheie în comunicarea cu alte zone, secrete. O îmbinare a robusteţii unui Ribera, transportînd materii umile la altitudinea solară a spiritului, cu demonia pictorului de la Quinta del Sordo, ascultînd în singurătate strigătele unei lumi interioare, adică asimiliate tragic.

Toledo,1974
Ulei pe pânzã  69 x 76 cm 

Chiar şi peisajele evocă Iberia: părăsind culorile grele, de incendiu stins, pentru turmentate vîrtjuri ascensionale, ele amintesc teroarea abstractă ce plana pe Toledo-ul lui Theotokopoulos.

Spaima, 1986-91
Ulei pe pânză 146 x 126 cm

În termenii Marii Arte, personajele picturii lui Corneliu Baba sînt supuse constant acelei “innegriri” (nigredo) menite să scoată la iveală strălucirile ascunse, materia densă a spiritului. Umilinţa lor dă substanţă miracolului, ce dezgraopă, sub aparenţe joase, virtuţile unor subtile transfigurări.Nu ştiu de ce, povara culturii pare mai grea prin această operă cultivînd antropocentrismul, ştiinţa tonurilor rupte şi a modeleului, decît în picturi ce alătură culori saturate sau, dimpotrivă, griuri difuze, pentru a sugera un peisaj sau o natură statică. Neşansa (ori norocul singular) a făcut ca pictorul să aparţină unei culturi rebarbative faţă de valorile solide ale studiului academic, faţă de transportul culturii literare în operă şi, în general, faţă de o anume solemnă gravitate.

 

Autoportret, 1980
Ulei pe pânzã  110x810 cm

 

 

 

O privire retrospectivă accentuează şi mai mult singurătatea artistului, despărţit de senzualul Petraşcu prin ştiinţa dozării tragicului şi de severul Ressu printr-o mai năvalnică senzualitate. Într-o pictură unde maeştrii şi-au contrazis sistematic ucenicia müncheneză prin adoptarea esteticii post-impresioniste, Corneliu Baba a făcut multă vreme figură de academist întîrziat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

1, Pieta, 1983
Pastel 34 x 25 cm

2, Peisaj, (1950)
Tempera 21x29 cm

Peste culorile limpezi şi peste desenul schiţat inteligent din cîteva linii ferme, peste naturi statice carteziene şi peste peisaje fumegoase, el aruncă o draperie neagră, în faţa căreia aşează un om. Acesta trebuie cunoscut, explorat, transfigurat; drept care artistul coboară cu el în infernul picturii. Încăpăţînarea pe acest drum a dus la izolarea profesorului. Iar acum, cînd ceasornicul stilurilor s-a întors la ora sa, adevărul opţiunii lui Corneliu Baba este confirmat nu de către elevii direcţi, ci de tinerii care abia au ieşit de pe băncile Institutului.

 

 

Spaima ,1992
Ulei pe pânzã 76x700

 

Tineri de 20-30 de ani,  au redescoperit pe cont propriu adevărul unei picturi violente, cu rupturi bruşte între lumină şi umbră, cu împăstări masive şi forme constituite din valoraţie; o pictură de o simplitate agresivă, cultivînd o urgenţă etică ce nu mai permite intrarea în labirinturile dicţionarelor de simblouri, preferînd să analizeze dramele individuale ale omului.

 

 

 

 

 

 

 

Spaima (studiu), 1991
Ulei /carton pânzat 35 x 25 cm

O radicalizare a imaginii, deci, la nivel stilistic şi iconografic, o contrazicere a clişeelor pictării “frumoase” şi, în final, o justă corecţie adusă termenului de tradiţie. La ora cînd neo-expresionismul tinerilor “sălbatici” bîntuie arta euopeană (şi nu numai), putem revizui în deplină seninătate prejudecata ce a umbrit cîteodată interpretarea operei lui Corneliu Baba  pînă acum.

Pornind de la cultură (aşa cum orice artist lucid al a acestui veac a fost obligat să facă, pentru a nu cădea în ridicolul mimării unei inocenţe pierdute), Corneliu Baba a edificat o operă destinată deliberat Muzeului, dar unui muzeu al valorilor actuale, pentru a fi perene. La acestă oră aniversară, pictorul are parte de cea mai mare răsplată pe care o poate primi un artist în timpul vieţii sale: aceea de a-şi găsi opera confirmată nu în epigonismul fiilor, ci în iconoclastia nepoţilor.