Content on this page requires a newer version of Adobe Flash Player.

Get Adobe Flash player

Octav Grigorescu - Vecinul meu

 

 

Întîmplarea sau soarta au făcut să trăiesc şi să lucrez înconjurat de vecinătăţi plăcute. Dincolo de ferestrele atelierului sînt pomi mari, grădini rămase dintr-un vechi parc. Se ridică adesea din frunzişuri vocile a tot felul de paseri şi seara pot asculta pe îndelete concertul sublim al mierlei. Dar cineva mi-a spus că maestrul Baba a izbutit să înregistreze cîntecul unei privighetori... (...)
E un gest care stabileşte o paralelă a efortului uman spre frumos, undeva mai sus de noi, în acea graţioasă sfidare şi inocentă provocare sonoră, în acel semn melodic al opririi timpului “în loc”. Timpul se opreşte, o ştiu aceasta cei ce scriu, cei ce pictează, cei ce compun. Pictura însă e arta care te îndeamnă poate cel mai direct să îl opreşti “ în loc”.

 

 

 

 

 

Visînd la acest lucru enigmatic, îmi apar învelite în ceţuri tot felul de evenimente ale contemplaţiei, plimbări în muzee, Velasquez, privirea tristă a lui Rembrandt, un cavaler al lui Van Dyck, rezemat de un cal cu coamă miraculoasă, ca pieptănătura de aur a unei zeiţe, chipuri întunecate din “casa surdului”. Printre acestea îmi apar, cînd şi cînd, oamenii din “Odihnă pe cîmp” şi alte chipuri ale maestrului Baba, chemîndu-mă spre ele, arătîndu-mi drumul; femeia din “Odihnă pe cîmp” povesteşte, vocea nu se aude, ochii spun ceva foarte de demult, foarte dintotdeauna, ceva aproape trist şi care totuşi dă încredere. Mă gîndesc: şi acolo, în pictura lui, timpul s-a oprit “în loc”.

 

 

 

   În amintirea mea se află înscrisă o întîmplare de acum cîţiva ani, o întîmplare petrecută în muzeul din Dresda. Stătusem în contemplarea dificilă a operelor expresioniştilor germani şi cred că reuşisem să îi înţeleg, să îi accept, fără ca o anume operă să-mi fi pătruns acel strat al imaginaţiei sau al intelectului unde se află capacitatea de adeziune la un fapt artistic străin formaţiei mele; dar găsisem rezerve pentru a-mi promite continuarea “dialogului”.

 

 

 

 

 

Scenă de gen, 1973
Ulei pe pânză 126 x 116 cm

De la distanţă, după o oarecare ezitare, fără să disting bine factura, am recunoscut că trebuia să fie vorba de un  pictor român şi am fost foarte emoţionat. Simpatia mea mergea atît de direct către el, încît cred că am ţinut minte componentele acestei emoţii mai mult decît figura însăşi care era înfăţişată în pictură. Era, în felul în care nucleul de lumină al chipului, înconjurat de tonuri închise, se detaşa de fond, un echilibru sumbru şi discret, de acasă. Senzualismul blînd al tonurilor, energia contrastelor arătau o pictură care conţinea mai multe tradiţii, stratificate cu o desăvîrşită fineţe, o pictură îndrăzneaţă, în care nimic nu ţipa. Se afla în ea un farmec mocnit al culorii şi o potolire a luminii, a conturului, pe arcul unui desen puternic. O lucrare a spiritului unui om ce aparţinea unei culturi vechi. Era o pictură de Corneliu Baba.

Următorul Articol:

Călin Dan
"Un Expresionist al Sudului"