Content on this page requires a newer version of Adobe Flash Player.

Get Adobe Flash player

Sorin Dumitrescu - Maestrul meu

(Revista “Arta”, 8/1986)

Fiecare zi, în misterul petrecerii ei, propune proximitatea unică a celuilalt, în chipul inefabil al întîlnirii. (...) Un astfel de eveniment a fost întîlnirea cu geniul lui Corneliu Baba, maestrul generaţiei noastre şi încă al multor generaţii de pictori.  Maestru şi nu profesor; distincţia merită lămurită.

Calitatea de profesor este funcţie de limpezimea expunerii şi de eficacitatea practică a metodei sale. Ca şi magicianul, profesorul îşi dovedeşte talentul prin mînuirea abilă a unei metode “fermecate”, al cărei atribut ascuns ţine de soluţia simplă şi ingenioasă cu ajutorul căreia elevii dau trup doctrinei estetice propuse.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Autoportret, 1971
Tehnică mixtă  26 x 21 cm

 

Persoana maestrului, dimpotrivă, enigmatic-distantă şi în aceeaşi măsură neînchipuit de intimă ucenicului, impune autoritatea unui “mod de a fi”. (...) Devenind, prin consimţire liberă, expresia modului de a fi al meastrului – altfel spus, lăsîndu-se locuit de universul personalităţii acestuia, ucenicul descoperă, paradoxal, tocmai curajul luării pe cont propriu, al asumării vieţii la exigenţele proprii vocaţiei sale. De fapt, pietismului formal căruia adeseori, cu neglijenţă, i se dă titlul de “şcoală” i s-a substituit creaţia personală a unei comunităţi de taină: cea a ucenicilor uniţi printr-o aceeaşi lucrare spirituală, săvîrşită, în prezentul vieţii lor, de Maestru.

Lupta lui Iacob cu ingerul, (1976)
Cărbune 32 x 21 cm

   Deosebiţi prin diferenţele de vîrstă, prin timbrul aptitudinilor şi opţiunilor stilistice, împinşi încoace şi încolo de voluta destinului, purtăm cu toţii memoria plenitudinii care ne-a traversat, ca şi a unei superioare provocări adresate vocaţiei noastre. Căci, încercînd o definire cît mai vie a impactului “universului Baba” cu sistemul de aşteptări al societăţii contemporane, cea mai cuprizătoare numire pare a fi legată de ideea provocării spirituale. (...)

Eu jucându-mă de-a Rembrandt, 1973
Tehnică mixtă  24,5 x 33 cm

Îndrăzneala operei sale pictate, în mod predilect existenţială este străjuită de trei nume ale picturii universale: Velasquez, Rembrandt şi Goya. Realismul impasibil şi monarhic al viziuni lui Velasquez, expresia gînditoare a luminii cutreierînd adîncimile clar-obscurului rembrandtian şi, în sfîrşit, cutremurătoarea nevroză care bîntuie agonic de-a lungul şi latul operei finale a lui Goya se topesc în tensiunea unei neobişnuite sinteze personale, salvînd poate încă o dată cultura românească de provincialism şi de ineptul “complex al Occidentului”.

Spaima, Omagiul ui Fr. Goya (1985)
Ulei pe pânză 110x108

O teribilă încăpăţînare metafizică animă resorturile intime ale acestei creaţii singulare, abstrasă mondenităţii şi “vuietului lent” al patimelor artistice. Ferită de eclectism sau de citatul nostalgic, pudică la flatarea gustului comun şi al opiniei idolatre, fluturînd flamura unei destinse măreţii, pictura Maestrului păşeşte în al 9-lea deceniu severă, misterioasă şi incredibil polemică, netulburată de rumoarea controversei.

Următorul Articol:

Vasile Drăguț
Revista Arta 8/1986