Vasile Drăguț - Revista “Arta”, 8/1986

Devenit el însuşi un simbol al ideii de pictură, devorat parcă de propriul său mit, Corneliu Baba – asemenea Demiurgului primordial – a creat din sine făpturile cărora le-a dat nume şi pe care le-a lăsat să umble fantomatic, purtînd pe faţă şi în adîncul privirilor însemnele tragice ale zvîcolirilor omenşti.

Figuri stranii de personaje doar aparent vetuste – măscărici singuratici rămaşi de la curţi copleşite de uitare, regi nebuni hărţuiţi de remuşcări nemaiînţelese, curteni rătăcitori părăsiţi de glorie – sînt în pictura lui Corneliu Baba tot atîtea prilejuri pentru a ne întreba cu îngrijorare despre devenirea lumii în acest secol consumat de contradicţii şi de fundamentale nelinişti. (…) Temperamentului său artistic, neliniştit şi  combustionat, nu i se potrivea o pictură de efecte cromatice efemere, iată de ce Corneliu Baba a preferat să recurgă la modelele barocului spaniol, pe care le-a adaptat unei viziuni moderne, de substanţă expresionistă.