Fiecare zi, în misterul petrecerii ei, propune proximitatea unică a celuilalt, în chipul inefabil al întîlnirii. […] Un astfel de eveniment a fost întîlnirea cu geniul lui Corneliu Baba, maestrul generației noastre și încă al multor generații de pictori. Maestru și nu profesor; distincția merită lămurită.
Calitatea de profesor este funcție de limpezimea expunerii și de eficacitatea practică a metodei sale. Ca și magicianul, profesorul își dovedește talentul prin mînuirea abilă a unei metode „fermecate”, al cărei atribut ascuns ține de soluția simplă și ingenioasă cu ajutorul căreia elevii dau trup doctrinei estetice propuse.

1971
Tehnică mixtă, 26 × 21 cm


Persoana maestrului, dimpotrivă, enigmatic-distantă și în aceeași măsură neînchipuit de intimă ucenicului, impune autoritatea unui „mod de a fi”. […] Devenind, prin consimțire liberă, expresia modului de a fi al meastrului – altfel spus, lăsîndu-se locuit de universul personalității acestuia, ucenicul descoperă, paradoxal, tocmai curajul luării pe cont propriu, al asumării vieții la exigențele proprii vocației sale. De fapt, pietismului formal căruia adeseori, cu neglijență, i se dă titlul de „școală” i s-a substituit creația personală a unei comunități de taină: cea a ucenicilor uniți printr-o aceeași lucrare spirituală, săvîrșită, în prezentul vieții lor, de Maestru.

[1976]
Cărbune, 32 × 21 cm


Deosebiți prin diferențele de vîrstă, prin timbrul aptitudinilor și opțiunilor stilistice, împinși încoace și încolo de voluta destinului, purtăm cu toții memoria plenitudinii care ne-a traversat, ca și a unei superioare provocări adresate vocației noastre. Căci, încercînd o definire cît mai vie a impactului „universului Baba” cu sistemul de așteptări al societății contemporane, cea mai cuprizătoare numire pare a fi legată de ideea provocării spirituale. […]

1973
Tehnică mixtă, 24,5 × 33 cm


Îndrăzneala operei sale pictate, în mod predilect existențială este străjuită de trei nume ale picturii universale: Velasquez, Rembrandt și Goya. Realismul impasibil și monarhic al viziuni lui Velasquez, expresia gînditoare a luminii cutreierînd adîncimile clar-obscurului rembrandtian și, în sfîrșit, cutremurătoarea nevroză care bîntuie agonic de-a lungul și latul operei finale a lui Goya se topesc în tensiunea unei neobișnuite sinteze personale, salvînd poate încă o dată cultura românească de provincialism și de ineptul „complex al Occidentului”.

[1985]
Ulei pe pânză, 110 × 108 cm


O teribilă încăpățînare metafizică animă resorturile intime ale acestei creații singulare, abstrasă mondenității și „vuietului lent” al patimelor artistice. Ferită de eclectism sau de citatul nostalgic, pudică la flatarea gustului comun și al opiniei idolatre, fluturînd flamura unei destinse măreții, pictura Maestrului pășește în al 9-lea deceniu severă, misterioasă și incredibil polemică, netulburată de rumoarea controversei.