1932
Ulei pe pânză, 40 × 50 cm


Născut la începutul secolului, Corneliu Baba îi vestește în arta sa încheierile. O atmosferă de milenium agitînd subteran opera maturității, iese violent la suprafață acum, în pînzele unei senectuți ce se supune, fără înduplecare, efortului necruțător al pictării. Artistul face parte din categoria senzualilor telurici și sumbri, a căror participare la existență este dramatică, asemenea unei arderi mocnite, cu neașteptate (îndelung pregătite) izbucniri.

1970
Ulei pe carton 46 × 43,5 cm


Născut la începutul secolului, Corneliu Baba îi vestește în arta sa încheierile. O atmosferă de milenium agitînd subteran opera maturității, iese violent la suprafață acum, în pînzele unei senectuți ce se supune, fără înduplecare, efortului necruțător al pictării. Artistul face parte din categoria senzualilor telurici și sumbri, a căror participare la existență este dramatică, asemenea unei arderi mocnite, cu neașteptate (îndelung pregătite) izbucniri.

1986-91
Ulei pe pânză, 146 × 126


O vitalitate iberică, sprijinită pe totala încredere în expresivitatea figurii umane – înnobilată de suferință – și pe codificarea existenței în sistemul unei teatralități patetice. Așezarea sub specia unui baroc esențial, sesizînd și cultivînd stările criză ca momente-cheie în comunicarea cu alte zone, secrete. O îmbinare a robusteții unui Ribera, transportînd materii umile la altitudinea solară a spiritului, cu demonia pictorului de la Quinta del Sordo, ascultînd în singurătate strigătele unei lumi interioare, adică asimiliate tragic.

1974
Ulei pe pânză, 69 × 76 cm


Chiar și peisajele evocă Iberia: părăsind culorile grele, de incendiu stins, pentru turmentate vîrtejuri ascensionale, ele amintesc teroarea abstractă ce plana pe Toledo-ul lui Theotokopoulos.

1986-91
Ulei pe pânză, 146 × 126 cm


În termenii Marii Arte, personajele picturii lui Corneliu Baba sînt supuse constant acelei „innegriri” (nigredo) menite să scoată la iveală strălucirile ascunse, materia densă a spiritului. Umilința lor dă substanță miracolului, ce dezgraopă, sub aparențe joase, virtuțile unor subtile transfigurări.Nu știu de ce, povara culturii pare mai grea prin această operă cultivînd antropocentrismul, știința tonurilor rupte și a modeleului, decît în picturi ce alătură culori saturate sau, dimpotrivă, griuri difuze, pentru a sugera un peisaj sau o natură statică. Neșansa (ori norocul singular) a făcut ca pictorul să aparțină unei culturi rebarbative față de valorile solide ale studiului academic, față de transportul culturii literare în operă și, în general, față de o anume solemnă gravitate.

1980
Ulei pe pânză, 110 × 81 cm


O privire retrospectivă accentuează și mai mult singurătatea artistului, despărțit de senzualul Petrașcu prin știința dozării tragicului și de severul Ressu printr-o mai năvalnică senzualitate. Într-o pictură unde maeștrii și-au contrazis sistematic ucenicia müncheneză prin adoptarea esteticii post-impresioniste, Corneliu Baba a făcut multă vreme figură de academist întîrziat.

1983
Pastel, 34 × 25 cm

[1950]
Tempera, 21 × 29 cm


Peste culorile limpezi și peste desenul schițat inteligent din cîteva linii ferme, peste naturi statice carteziene și peste peisaje fumegoase, el aruncă o draperie neagră, în fața căreia așează un om. Acesta trebuie cunoscut, explorat, transfigurat; drept care artistul coboară cu el în infernul picturii. Încăpățînarea pe acest drum a dus la izolarea profesorului. Iar acum, cînd ceasornicul stilurilor s-a întors la ora sa, adevărul opțiunii lui Corneliu Baba este confirmat nu de către elevii direcți, ci de tinerii care abia au ieșit de pe băncile Institutului.

1992
Ulei pe pânză, 76 × 70


Tineri de 20-30 de ani au redescoperit pe cont propriu adevărul unei picturi violente, cu rupturi bruște între lumină și umbră, cu împăstări masive și forme constituite din valorație; o pictură de o simplitate agresivă, cultivînd o urgență etică ce nu mai permite intrarea în labirinturile dicționarelor de simblouri, preferînd să analizeze dramele individuale ale omului.

1991
Ulei pe carton pânzat, 35 × 25 cm


O radicalizare a imaginii, deci, la nivel stilistic și iconografic, o contrazicere a clișeelor pictării „frumoase” și, în final, o justă corecție adusă termenului de tradiție. La ora cînd neo-expresionismul tinerilor „sălbatici” bîntuie arta euopeană (și nu numai), putem revizui în deplină seninătate prejudecata ce a umbrit cîteodată interpretarea operei lui Corneliu Baba pînă acum.

Pornind de la cultură (așa cum orice artist lucid al a acestui veac a fost obligat să facă, pentru a nu cădea în ridicolul mimării unei inocențe pierdute), Corneliu Baba a edificat o operă destinată deliberat Muzeului, dar unui muzeu al valorilor actuale, pentru a fi perene. La acestă oră aniversară, pictorul are parte de cea mai mare răsplată pe care o poate primi un artist în timpul vieții sale: aceea de a-și găsi opera confirmată nu în epigonismul fiilor, ci în iconoclastia nepoților.