Întîmplarea sau soarta au făcut să trăiesc și să lucrez înconjurat de vecinătăți plăcute. Dincolo de ferestrele atelierului sînt pomi mari, grădini rămase dintr-un vechi parc. Se ridică adesea din frunzișuri vocile a tot felul de paseri și seara pot asculta pe îndelete concertul sublim al mierlei. Dar cineva mi-a spus că maestrul Baba a izbutit să înregistreze cîntecul unei privighetori… […] E un gest care stabilește o paralelă a efortului uman spre frumos, undeva mai sus de noi, în acea grațioasă sfidare și inocentă provocare sonoră, în acel semn melodic al opririi timpului „în loc”. Timpul se oprește, o știu aceasta cei ce scriu, cei ce pictează, cei ce compun. Pictura însă e arta care te îndeamnă poate cel mai direct să îl oprești „în loc”.

Visînd la acest lucru enigmatic, îmi apar învelite în cețuri tot felul de evenimente ale contemplației, plimbări în muzee, Velasquez, privirea tristă a lui Rembrandt, un cavaler al lui Van Dyck, rezemat de un cal cu coamă miraculoasă, ca pieptănătura de aur a unei zeițe, chipuri întunecate din „casa surdului”. Printre acestea îmi apar, cînd și cînd, oamenii din „Odihnă pe cîmp” și alte chipuri ale maestrului Baba, chemîndu-mă spre ele, arătîndu-mi drumul; femeia din „Odihnă pe cîmp” povestește, vocea nu se aude, ochii spun ceva foarte de demult, foarte dintotdeauna, ceva aproape trist și care totuși dă încredere. Mă gîndesc: și acolo, în pictura lui, timpul s-a oprit „în loc”.

În amintirea mea se află înscrisă o întîmplare de acum cîțiva ani, o întîmplare petrecută în muzeul din Dresda. Stătusem în contemplarea dificilă a operelor expresioniștilor germani și cred că reușisem să îi înțeleg, să îi accept, fără ca o anume operă să-mi fi pătruns acel strat al imaginației sau al intelectului unde se află capacitatea de adeziune la un fapt artistic străin formației mele; dar găsisem rezerve pentru a-mi promite continuarea „dialogului”.

1973
Ulei pe pânză, 126 × 116 cm


De la distanță, după o oarecare ezitare, fără să disting bine factura, am recunoscut că trebuia să fie vorba de un pictor român și am fost foarte emoționat. Simpatia mea mergea atît de direct către el, încît cred că am ținut minte componentele acestei emoții mai mult decît figura însăși care era înfățișată în pictură. Era, în felul în care nucleul de lumină al chipului, înconjurat de tonuri închise, se detașa de fond, un echilibru sumbru și discret, de acasă. Senzualismul blînd al tonurilor, energia contrastelor arătau o pictură care conținea mai multe tradiții, stratificate cu o desăvîrșită finețe, o pictură îndrăzneață, în care nimic nu țipa. Se afla în ea un farmec mocnit al culorii și o potolire a luminii, a conturului, pe arcul unui desen puternic. O lucrare a spiritului unui om ce aparținea unei culturi vechi. Era o pictură de Corneliu Baba.