1976-1997. Artistul la senectute

„Într-o zi, în singuratatea unei pânze a apărut spectrul unui «Regelui nebun», invăluit în mantia-i improvizată… cu picioarele goale, alături de coroana sa de hârtie.”

„…toate pânzele ce poartă același titlu «Regele nebun» sunt dedicate memoriei inocenților, victime de-a lungul întregii istorii, și astăzi de asemeni în numele unei așa-zise ideologii de dreapta sau de stânga.”

„Închis într-o celulă de ospiciu, unde își va încheia sinistra carieră cu mintea întunecată, cu privirea rătăcită, cu trupul înfășurat într-o mantie improvizată, cu picioarele goale, «Regele nebun», se învârtește, în unele din pânze, fără răgaz în jurul pereților celulei sale sordide, urmărit numai de propria-i umbră. Uneori poartă pe cap o coroană de hârtie… Câteodată un câine vagabond se află prin preaj-mă… Altunde «Regele» nu mai este decât un spectru ce rătăcește… El vine de niciunde și se îndreaptă spre nicăieri.”

„Pentru că SUS stăpînește un spirit obtuz, întunecat, fără orizont, limitat, egoist, infatuat, posedînd orgoliul parvenitismului și ambiția de-a stăpîni cu teroarea unui comandant de lagăr de muncă forțată. Și-n lagărul de muncă forțată nimeni nu mișcă, toți se supun și omagiază. Încet, încet trebuie să te convingi că totul este fără scăpare.”

„Vom muri stupid, într-o minciună oribilă, nimeni nu ne va scăpa, nimeni nu ne va ierta mîine – și asta este ceea ce este mai oribil – că am fost lași și că nu am rezistat înfruntînd. Ce stupid. Mă închid în lumea mea din ce în ce mai strînsă mai redusă la singurătate în care îmi caut satisfacții superioare. Pictura într-adevăr fie binecuvîntată!”

„În ciuda evenimentelor ce am traversat la mijlocul vieții am făcut totuși pictura ce mi-a plăcut s-o fac și în care credeam așa cum cred și astăzi, pictură de singurătate adresată cu predilecție unui etern anonimat uman.”

„Răscolit de obsesii și de nemulțumiri în unele zile tăcerea și singurătatea îți par ca de plumb «Omul cu lingura», «Concetățenii», «Arlechinii» au apărut chemați parcă de acest ecou al gîndului. Trăiesc în preajma mea, mă ajută, îmi întovărășesc tristețea, se bucură cu mine odată. Sunt tăcuți și solemni…”

„Marți seara, 10 aprilie ’84, la masa mea: Liniștea e tot cea ce îmi doresc pentru lucrul meu care a devenit unica preocupare, sublimul meu chin de apogeu cu o izolare totală lângă paletă, lângă masa de desen sau masa de scris. Mă asaltează banalitatea, urâtul, micile preocupări cărora nu știu întotdeauna să le țin piept.”

„Luni seara, la masa mea, 9 Martie ’87: Lucrez de o săptămînă acasă. În Pangratti nu mă pot duce din cauza frigului. Soba de-abea mai pâlpâie. Iarna este încă îngrozitoare. În case frigul e mai cumplit ca în ’85. Oamenii dorm îmbrăcați, n-au cu ce să se spele, lumina se stinge la anumite ore. Mizeria colectivă e acceptată tăcut. Este interzis să discuți despre lipsa de căldură, de hrană și de lumină. Totul e haotic. Demagogia ne-a intrat în fire. Aplaudăm propriul dezastru…”

„Marți 24 Mai ’88, seara: Zi sumbră. Ne-am înapoiat de la atelier mai mult decât triști. Toată lumea se trezește speriată de ce ne așteaptă. Foametea care amenință pe toți și care ia aspecte dramatice și opera de distrugere a țării pe toate planurile sperie pe cei mai optimiști. Țara toată este victima unei demențe cu diagnostic, mai precis sindrom distructiv.”

„…se dărâmă case, biserici, monumente… Nimeni nu protestează, toți se supun și execută. Și nebunia crește făcând ravagii… Veștile de azi m-au afectat profund. Mâine mă duc la Spaimele mele și la Regii mei nebuni ca să-mi recapăt echilibrul.”

„Invitațiile care altădată m-ar fi onorat și stimulat le-am evitat tot așa cum am ocolit intenția editurii de stat de a-mi scoate un volum prestigios «fără cenzură» sau de a mi se organiza o mare retrospectivă.”

„Ideea că totul ar fi putut fi în cele din urmă interpretat ca o reușită a celor ce ne conduceau destinele mă făcea să mă retrag cât mai adânc în acel «exil interior» în care începuse a se refugia majoritatea creatorilor și nu numai. Viața în mijlocul «regilor mei nebuni» și a «spaimelor» care populau deja atelierul era aproape o desfătare.”

„Întârziind în acest ultim deceniu, când meșteșugul culorilor este găzduit sub titlul speculativ de «arte vizuale» mă simt în acest frământat Est desconsiderat de amatorii de noutate. Întreaga existență mi-a fost aproape exclusiv legată, în această perioadă, de viața și preocupările de atelier, de creație, de posibilitățile și cerințele ce aveam să le adaug sau să le elimin din universul ficțiunilor cu care fantezia mea se simțea în largul ei.”

„…în ciuda vârstei, pictez mai pasionat s-ar părea ca oricând, într-o disperare exaltată mereu de visuri și tulburată de fantasme și de atâtea spaime – în jur singurătatea, un noian de amintiri și peste tot umbre ale celor ce-au fost cândva, cei apropiați, martori ai vieții mele.”

„Două teme au devenit obsesiile mari ale picturii mele de bătrânețe și probabil ultime: «Spaimele» și «Regii nebuni», prezențe anonime ale eternului zbuciumat destin uman.”

„Între cortegiile de «Regi nebuni» și aglomerările dramatice ale atâtor «Spaime» ce pândesc existența și obligă să iei în seamă lupta destinului propriu… «autoportretul» se impune ca prezență obligatorie în atmosfera dramei haotice pe care o traversăm.”

„Ideea care mă urmărește e că șansa picturii mele este tocmai ghinionul de-a trăi în Est și de-a lua parte la toate coșmarele acestei epoci ce mă obsedează în drama picturii ce fac. Fantezia mea avea nevoie de drumul întortochiat al dramei omenești văzută în toată cruzimea, violența și lașitatea care continuă să umple de secole istoria. Trăim în epoca sindromului distructiv și-al omagiului permanent. În lumea aceasta pictura mea își caută un loc al ei onorabil.”

„…cu mulți ani în urmă nu mi-aș fi putut imagina starea de spirit în care voi încheia drumul meu de artist prin istoria secolului. Între timp o lume s-a prăbușit și alta se chinuie să se refacă. Am ieșit dintr-un coșmar sperând într-un miracol și am intrat într-un haos în care ne-am rătăcit unii de alții. Retragerea totală în lumea singurătății mele mi-a oferit, așa cum am mai spus-o, șansa unei transparențe care mă face să văd prin oameni și obiecte altă lume decât cea ascună în febra orgoliilor și a sărmanelor ambiții de a învinge și a cuceri… Examenul conștiințelor e poate cel mai cumplit impas al zilelor noastre. Am impresia că nu-l mai poate trece nimeni.”

„Invitațiile care altădată m-ar fi onorat și stimulat le-am evitat tot așa cum am ocolit intenția editurii de stat de a-mi scoate un volum prestigios «fără cenzură» sau de a mi se organiza o mare retrospectivă. Ideea că totul ar fi putut fi în cele din urmă interpretat ca o reușită a celor ce ne conduceau destinele mă făcea să mă retrag cât mai adânc în acel «exil interior» în care începuse a se refugia majoritatea creatorilor și nu numai. Viața în mijlocul «regilor mei nebuni» și a «spaimelor» care populau deja atelierul era aproape o desfătare.”

„Bătrânețea m-a găsit la același șevalet unde de când mă știu, mă amăgesc cu iluzia că stăpânesc o mulțime de taine ale culorilor de pe paletă. De câte ori am clipe de îndoială și de zbucium îmi vine în minte rugăciunea Henriettei Charosson auzită de la Nicolae Tonitza în 1935 la sihăstria Durău.”

„Astă seară, Dumnezeul meu, mi-e inima grea și fără nici o speranță. Anii pe care îi am, oboseala, boala, banii care se câștigă atât de greu și se duc atât de ușor, tăcerea și singurătatea pe care în ultimele zile le simți ca de plumb și toate împotrivirile, greutățile și așteptările zadarnice, îndoielile asupra operei mele și care vin să mărească uitarea din partea celorlalți, sentimentul că totul este pulbere și zădărnicie, groaza de anii care au să vină, Doamne Dumnezeul meu, ți le aduc prinos fiindu-mi, astă seară, singura bogăție pe care ți-o dăruiesc…”

„Mi-a fost dat să supraviețuiesc ca să fiu martorul evenimentelor tragice ale recentului sfârșit de deceniu. Am trăit ca să asist la eroica dezlănțuire a unui tineret extraordinar ce a întâmpinat cu mâinile goale rafale de gloanțe, făcând să se audă după aproape o jumătate de secol cuvântul interzis libertate, scandat alături de imperativul «Jos dictatorul, Jos tiranul…» Dictatorul a fost răpus, libertatea cîștigată cu jertfe mari de sânge, devenind speranța unui început încă romantic. Ce vom face cu ea?”

„Dintru început mă socotesc printre bolnavii de urât ai epocii ce traversăm cu toții. Un mare rus pe nume Soljenițîn întrebat ce crede că va urma după căderea stalinismului a răspuns grav și profetic: «o lungă și tristă convalescență». Să considerăm că ne aflăm într-o stare de convalescență ar fi încă bine și încurajator…” (Romania Literară)

„Joi, 31 Ianuarie 1991: Gândurile se învălmășesc haotic. E dimineață. Facem aceeași politică… La distanță de câteva decenii numai sau si mai puțin viciul puterii aduce pe scena socială noi monștri, eroi sau victime ale pasiunii de-a conduce. Mii de oameni se lasă conduși de instinctul de stăpânire plus orgoliul unui ins mediocru pe care îl omagiezi în drum spre un inevitabil dezastru.”