1906-1950. Artistul la tinerețe

„Mama se numea Matilda Ciortuș. Ciortușii erau și sunt destul de numeroși în părțile Bozoviciului. Bunica era de origină germană – din Steierdorf – se numea Zeller. Bunicul era însă român din Bozovici.”

„Tatăl meu s-a născut în 1863 în Caransebeș, a fost pictor, și a trăit până în 1952. Cu ajutorul unui om bogat, un anume conte ungur von Bissingen, care-i descoperise aplicațiile ce avea pentru pictură a plecat la Viena prin anii 1893-94 unde a urmat cursurile Academiei de Artă de acolo.”

„Cele mai vechi și estompate aduceri aminte ale copilăriei sunt legate de atelierul de pictură al tatălui meu din orașul Craiova, strada Severinului nr. 5 bis, unde am deprins, încă înainte de a învăța să scriu și să citesc, alfabetul și gramatica elementară a desenului și picturii.”

„Mi se pare că tot aici am pictat primul meu peisaj. E vorba de o casă cu un plop… aveam trei sau patru ani. S-a făcut multă vreme caz în familie de această operă a mea.”

„În consecință, înainte de a fi împlinit șase ani, m-am văzut instalat la un șevalet propriu la care desenam zilnic folosind figuri de gips, învățând după metode clasice să observ și să proporționez, să valorez și în plus «să colorez» în alb și negru cu o bucată de cărbune.”

„Probabil că era 1912 când, la Craiova, a venit familia regală ca să inaugureze Monumentul Independenței din Parcul Bibescu. Pe vremea aceea un eveniment ca acesta însemna «ceva». Îmi amintesc că la școala noastră s-a organizat un fel de serbare, familia regală urmând să vină în trecere pe acolo. Eu am fost așezat la un chevalet și pus să pictez când va trece regina. Tata era lângă mine îmbrăcat în redingotă. Regina a trecut, mi se pare că m-a mângâiat pe păr și a spus «Schön».”

„Am intrat în clasele primare la școala «Traian» din Valea Vlaici – Craiova. N-am prea multe amintiri din vremea aceia. N-am fost un elev nici prea bun nici prea rău. Eram oarecum protejat fiincă desenam și poate de asta mi se îngăduiau multe.”

„Păstrez o schiță din prima zi a intrării germanilor în Craiova, o schiță ce am făcut-o în stradă, unde m-am așezat în mijlocul unui grup de soldați adunați lângă o bucătărie de campanie.”

„Am intrat în liceu. Fosta clădire a liceului Carol I era spital. Cursurile noastre se țineau la școala Madona Dudu cu o parte din profesori improvizați. Eu desenam toată vremea, ba în anul acela am expus câteva mici uleiuri la un încadrator de uleiuri de pe strada Unirii.”

„La vârsta de 12 ani în viața mea a apărut pasiunea pentru muzică. Unchiul meu Marius, nu știu cu ce ocazie, după întoarcerea lui din război, mi-a dăruit un acordeon cu două rânduri de clape. Tata s-a lăsat convins și m-a trimis să învăț la o prietenă bătrână a familiei care dădea lecții de vioară.”

„Intuiția mea de pictor, pe care o posedam se pare de-atunci, mi-a oprit privirea în primele momente asupra contrastului de culoare și de dimensiune între statura masivă înveșmîntată în fracul negru și sclipirea fascinantă a viorii…”

„Obsesia siluetei dragi a lui Enescu avea să mă însoțească toată viața și să domine studiile de mai tîrziu închinate portretului pe care am dorit să-l realizez pentru el și pentru mine.”

„Familia mea a părăsit Craiova. Tata a vândut casele și a cumpărat la Cransebeș (Banat), peste malul Timișului, într-o regiune de vile numită Teiuș, o casă în mijlocul unei grădini înconjurată de alei de brad ce serveau ca limitare a proprietăților între ele.”

„Casa era foarte aproape de pădure și la câteva minute de Timiș. Aici am petrecut adolescența și primii ani ai tinereții.”

„Am terminat liceul la Caransebeș, lucram de acum pictură… serioasă. Devenisem portretistul orașului. Toate notabilitățile îmi pozau. Câștigam bani, acasă se trăia bine. La Caransebeș, ca în orice oraș ardelenesc, exista o cafenea la care seara cânta «banda» de țigani romanțe ungurești sau romanțe la modă…”

„După obținerea bacalaureatului s-a decis plecarea mea la București unde, după sfaturile familiei, urma să dau examen de intrare la Academia de Belle Arte și în paralel să mă înscriu la Facultatea de Litere și Filozofie, spre a avea o diplomă din care «să pot trăi» fiindcă din pictură… slabă speranță. Pledoaria mea pentru conservatorul de muzică a fost respinsă categoric. La București, cu toată siguranța ce am avut că voi fi printre primii, am căzut la examenul de la Belle Arte fără a putea obține o explicație justificatoare.”

„Anii studenției mele se terminaseră în 1930. Facultatea îmi dăduse ocazia să ascult cursurile câtorva profesori remarcabili: Nae Ionescu, Paul P. Negulescu, Tudor Vianu, Ovid Densușianu… De pictat pictam însă puțin, după crize de disperare urmau stări de apatie iar problema unei evadări sau mai precis a unei plecări în străinătate era irealizabilă. Se visa plecarea la Paris.”

„După terminarea stagiului militar de un an la Regimentul 7 Pionieri din Timișoara, obosit de București și, mai ales primit excelent de un grup de artiști progresiști și protestatari romantici, am rămas mai departe în orașul acesta tentat de atmosfera occidentală. Oamenii pe atunci erau destul de bogați, magazinele mari, restaurantele luxoase dar viața mea alterna cu încăpățânare în timpul celor 2 ani cât am rămas aici (1930-1932) între perioade de foame și planuri de plecare undeva departe… Intrasem oarecum în grupul de pictori timișoreni dintre care apreciam mult ca desenator pe Podlipny, Directorul Muzeului din Timișoara.”

„În vara anului 1934 am decis, la propunerea tatălui meu, să deschidem împreună o expoziție de pictură într-un mic pavilion, loc de promenadă al viligiaturiștilor la Băile Herculane.”

„Expoziția a avut, după câte îmi amintesc, un succes frumos de public, lucrările tatălui meu de un post-impresionism decent și reținut, ale mele mai grave cu îndrăzneli încă timide ce interesau pe mulți. Între vizitatori mi-a atras atenția în special o pereche mai deosebită, un domn și o doamnă în vârstă ce se opreau de regulă la câteva din lucrările mele.”

Am aflat că este vorba de avocatul Omer Popovici din Iași, personagiu bine cunoscut și în baroul bucureștean, om cu relații și mai cu seamă amator de pictură. Impresionat de faptul că n-am reușit să am o diplomă, mi-a făcut pe un ton categoric invitația să vin cât de curând la Iași unde toți profesorii de la Belle Arte în frunte cu Tonitza sunt prietenii lui. Perspectiva de a mă vedea cu școala terminată mă entuziasmase și mă hotărâse să plec. La Iași, unde am plecat într-adevăr pentru două sau trei luni, am stat… vreo 16 ani.”

„Cunoscuta mea perioadă ieșeană (1934-1950) a început într-o senină dimineață de toamnă – 15 septembrie 1934 – când o trăsură cu un cal costeliv m-a luat din gara «dulcelui târg» urcând cu greu panta spre Piața Unirii și m-a lăsat la intrarea hotelului Bristol, lângă fosta Academie de Belle Arte de care depindea viitorul meu. Bagajul ce-l aveam se compunea dintr-o mică valiză și un maldăr serios de lucrări «demonstrative» ce urmau să fie văzute de către profesorii Academiei.”

„La masa pe care era desfăcută mapa mea am recunoscut pe rector, despre care auzisem că aduce cu Mihail Kogălniceanu. Acesta, pe nume Conu Alecu Athanasiu, profesor de perspectivă, mi-a adresat cel dintâi cuvântul încurajându-mă cu aprecierea generală că lucrările dovedesc talent remarcabil și pregătire serioasă, pe Băncilă masiv, cu aerul unui personaj al lui Jordaens și pe Tonitza ce mi s-a părut întotdeauna ca un clovn bătrân, demachiat…”

„În 1935 Tonitza mi-a propus să fac parte din echipa de pictori cu care hotărâse, sub formă de muncă benevolă, să restaureze și în mare parte să repicteze interiorul bisericii din incinta Mănăstirii Durău, o sihăstrie pe atunci încântătoare, de la poalele Ceahlăului. Locuiam amândoi în casa curată a bunului Frate Ghiță în două camere alăturate tapetate cu icoane. În câte o seară maestrul îmi citea o pagină sau două din «L’ esprit des formes» a lui Elie Faure și le interpreta. Pe prispa Fratelui Ghiță, târziu seara, am ascultat rugăciunea Henriettei Charosson pe care mi-am notat-o într-un caiet de schițe și mi-am reamintit-o în ceasuri de desnădejde.”

„Spre toamna lui 1938, aflând că buna și sfânta mea mamă este grav bolnavă am plecat în Banat s-o văd. Am găsit-o încă în viață. M-a rugat să-i arăt diploma. După ce a văzut-o a plâns și m-a sărutat. Peste puțin timp a murit, lăsându-mi durerea de a nu fi știut întotdeauna cine a fost mama.”

„Trecuse peste mine dezastrul refugiului din Ardeal, unde în 1939-40 mă aflam să pictez o Capelă la Oradea mare (nord vestul României).”

„Lucrul durase doi ani, apoi s-a curmat brusc cu plecarea noastră noaptea, Oradea trecând în stăpânirea Ungariei. Tot ce am avut agonisit a rămas pierdut pentru totdeauna și m-am revăzut din nou la Iași unde am luat-o de la capăt…”

„Nicolae Tonitza a fost primul meu maestru în adevăratul înțeles al cuvîntului, primul ale cărui pareri și sfaturi au trezit adevăratele rezonanțe din mine, pe care nimeni înainte nu le-a sesizat și nu m-a ajutat să le dau viață. Urmărit de amintirea lui Tonitza am pictat portrete scăldate în lumina aceasta evocatoare a unei atmosfere de muzeu, lucru ce mi s-a reproșat multă vreme.”

„Din anii aceia au rămas cîteva lucrări ce mă reprezintă, cel de atunci. Lucrarea «Cina» nu-i lipsită de oarecare teatralism care va dispare mai târziu. Portretul rămîne și aici elementul pregnant ca de altfel în cele mai multe din lucrările mele.”

„«Întoarcerea de la sapă» trădează anumite preferințe decorative. Culoarea n-a început încă să fie modelată prea prețios.”

„Sâmbătă 5 Februarie (11 noaptea): Astăzi o revelație! Descoperirea unui album al lui A. Egger Lienz. Concepție prin excelență picturală, dinamism dramatic. Extraordinar! Am umplut un carnet întreg cu schițe pentru «Calvarul» și «Întoarcerea de la înmormântare». Nu sunt încă mulțumit.”

„Ieri dimineață mi-a apărut ciudat viziunea «Înmormântării sărace». De doi ani schițez întruna tema aceasta fără să pot realiza ceva mulțumitor. Ieri dimineată, în fața ochilor deschiși în semiîntuneric mi-a apărut de-o dată grupul celor cinci oameni în drum spre cimitir. Datorită cărui miracol grupul era alcătuit atât de pictural? Tot ceea ce căutam a apărut într-o singură clipă. (1945)”

„E o perioadă din pictura mea cînd albul intens colorat îmi dă probleme pe care încerc să le rezolv, fie în naturi moarte fie în compoziții sau portrete. «Alburile» m-au tentat întotdeauna prin posibilitatea ce au de a fi «colorate». În alburi văd game nesfârșite de verzuri, rozuri, ocruri, violeturi, griuri calde sau reci toate colorate astfel ca să dea «lumină».”

„În atelierul din Iași refăcut din ruine am reușit să acopăr o pânză veche pictată cu «Jucătorul de șah», lucrare apărută ca o gratuitate anacronică și sfidătoare prin indiferența ce o manifesta «thematic» la preocupările sociale ale momentului.”

„În mine se consuma dorința de a picta și atât. Nu aveam nevoie nici de lecțiile de marxism-leninism ce începuseră să dirijeze creația nici, mai ales, de îndrumări de ordin profesional pe care mă străduiam singur să le stăpânesc… Va fi expus la prima Expoziție de Stat din București. Cu el începe adevărata mea maturitate.”