Un pasaj memorabil din George Călinescu atribuie artei exercițiul „celei mai nobile dintre libertăți: libertatea de a fi, o oră pe zi, singuri și inactuali”. Nicăieri propoziția aceasta nu e mai acasă decît în atelierul lui Corneliu Baba. Libertatea acidă a singurătății și privilegiul riscant de a fi inactual sînt, în acest atelier, nu experiențe sporadice, de cîte o oră, ci repere ale unei atmosfere constante, achiziții de-o viață, înscrise în țesutul fiecărui obiect, în nimbul fiecărei imagini și în traiectoria oblică, de geamăt cicatrizat, pe care o urmeză, în cîte un autoportret, linia buzelor.

Dar despre ce fel de singurătate e vorba? Și ce înseamnă „a fi inactual”? Căci nimic nu e mai străin picturii lui Corneliu Baba decît mizantropia și absenteismul. El e singur, cum numai naturile intens comunicative pot fi: e singur cu nevoia lui de dialog. Și e „inactual” nu prin indiferență ci, dimpotrivă, printr-un exces al sensibilității.

Dar inactualitatea „nobilă” – cea la care se referea Călinescu și pe care o întruchipează exemplar Corneliu Baba – e refuzul de a adera la derizoriul clipei, la urgențele parazitare ale imediatului, la mode și mondenități, pentru a nu înregistra, extatic, decît ceea ce e statornic. Pentru artistul adevărat, nu tot ce e „actual” este real.

1958
Ulei pe pânză, 183 × 242 cm

1960
Ulei pe pânză, 173 × 135 cm


Și dacă țăranii și oțelarii lui Baba ne interesează și astăzi, dacă portretele lui spun ceva dincolo de anecdotică este tocmai pentru că pictorul a știut să așeze asupra lor o surdină atemporală, un dram de inactualitate.

1954
Ulei pe carton, 24 × 30,3 cm


Să cităm, iarăși, din Călinescu: arta „ne învață a privi lucrurile de sus, ca pe niște fenomenalități, în perspectiva uriașă a morții”. Problema morții pune într-o foarte clară lumină definiția actualității. Căci pentru orice om viu, moartea e inactualitatea însăși. Și totuși, cîtă „actualitate” păstrează viața din perspectiva ei!

1959
Ulei pe pânză, 94 × 112 cm


În pictura românească ești foarte rar îndemnat să vorbești în termeni atît de sumbri. Tragicul nu e înclinația predilectă a plastici autohtone, sedusă, de regulă, de categorii mai vitale: venusian solară sau jupiteriană, pictura noastră nu cade decît cu titlu excepțional în registrul nocturn: răcorile incerte ale lunii, uscăciunea saturnină, delirul neptunian se acordă greu cu specificul național.

1949
Ulei pe pânză, 126 × 107 cm


Corneliu Baba e între foarte puținii noștri artiști dispuși să-și asume impactul înserării și al nopții; mai întîi, la propriu: multe din scenele sale rurale consemnează fapte ale amurgului: întoarcerea acasă, cina, sau somnul greu, mineral, al unor vietăți pietrificate de oboseală.

1956
Ulei pe pânză, 63 × 54,5 cm

1972
Ulei pe pânză, 78 × 94,3 cm


Interesul peisagistic al pictorului e de același tip. Veneția nu e, în fond – ca și Toledo –, decît un somptuos episod crepuscular al spațiului european.

1953
Ulei pe pânză, 134 × 102,5 cm

1957
Ulei pe pânză, 75 × 64,5 cm


Cît despre portretistică, ea gravitează, de asemenea, în marile ei realizări, în jurul cîtorva bătrîni, așadar în jurul unor glorioase amurguri: Sadoveanu, Arghezi, Lucia Sturdza Bulandra, Mihail Sorbul, Zambaccian.

[1970]
Ulei pe carton, 50 × 65 cm

[1981]
Ulei pe pânză, 53,5 × 38 cm


Crepuscului sufletesc al spaimei și crepuscului mental al nebuniei sînt și ele componente inevitabile ale unei lumi în care supremația tinde să revină penumbrei dacă nu întunericului însuși. Paleta lui Baba slujește, cu virtuozitate, aceleași opțiuni. Ea aparține unui impetuos colorist, dar unui colorist pentru care sursa culorior e mai degrabă negrul decît lumina.

1932
Ulei pe carton, 35,5 × 40 cm

1968
Ulei pe pânză, 66 × 80 cm


Cu alte cuvinte, culoarea e, pentru el, un fel de subversiunea periculoasă a luminii în teritoriul întunericului, sau invers, o diversiune a întunericului în spațiul agonizant al luminii. Rezultatul nu are nimic comun cu faimoasele „picturi negre” ale lui Goya, care nu sînt, de fapt, decît niște „grisaille-uri reosate cu albastruri și roșuri pale”.

1973
Ulei pe pânză, 35,5 × 28 cm

[1981]
Ulei pe carton, 49 × 33 cm

1970
Ulei pe carton, 33 × 29 cm


La Baba, roșul e acut, galbenul – fosforescent, albastrul – adînc. Toate au însă o strălucire subterană, de minereu prețios, neatins încă de lumina zilei. Cei care, în numele unei modernități pe cît de fanatice, pe atît de superficiale se grăbesc să califice drept „vetustă” o pictură atît de consistentă ca aceea a Maestrului Baba ar avea multe de învățat zăbovind studios asupra negrurilor sale. Recuperarea coloristică a negrului e o ispravă a modernității.

1971
Ulei pe pânză, 58,4 × 49,8 cm

1972
Ulei pe pânză, 70,5 × 49,5 cm


Într-un text din 1946, Matisse (tocmai el!) observa că „participarea negrului la orchestrația coloristică a imaginii e, de la impresioniști încoace, tot mai accentuată”. Iar o mare expoziție deschisă la Düsseldorf, în 1981, cu titlul Schwarz oferea întemeierea istorică a intuiției lui Matisse, urmărind biografia artistică a negrului de-a lungul mai multor veacuri, pînă la suprematismele lui Malevici și Picabia, sau la cele – din anii ‘60 – ale lui Frank Stella și Ad Reinhardt.

1976
Ulei pe pânză, 100 × 80 cm


Corneliu Baba e un moment impozant al acestei linii evolutive, chiar dacă negrurile lui privesc mai curînd spre Velasquez și Manet, decît spre radicalitatea tezistă a unor contemporani. În economia fiecăreia din imaginile Maestrului, negrul structurează regia de desfășurare a ansamblui, ca un adevărat corectiv formal: el face să coaguleze exaltarea colorilor, obligîndu-le la o materialitate dureroasă, de sînge închegat.

1984
Pastel de ulei, 19,5 × 18 cm


Culorile picturii lui Baba au, prin prezența subiacentă a întunericului, tensiunea unei gravități care merge pînă la îngrijoarare. Ele nu sînt instrumentele unei manipulări de rutină, ci „pățanii” imprevizibile ale unui ochi întristat, „bătut de gînduri…” Ajunși aici, ne rămîne să observăm că aspectul nocturn al plasticii lui Corneliu Baba nu trebuie să creeze imaginea falsă a unui spirit depresiv, atins organic de o melancolie fără evoluție și fără vlagă. Cine l-a cunoscut cît de cît știe ce vitalitate energică, ce vervă de războinic poate ieși la iveală din puterea sa de observație, din formulările sale, vorbite sau desenate.

Elevii artistului – mulți deja glorioși – se întrec în a evoca – înainte de toate, farmecul policrom al unui superb interlocutor, gestica lui mentală, plină de adîncime și pitoresc, histrionismul lui superior, harul didactic, umorul, senzualitatea, rafinamentul cultivat și forța genuină, pe scurt, calitățile specifice – și rare – ale unei personalități greu de cuprins în măsura obișnuită a omenescului.

A avut, ca profesor, talentul esențial de a oferi nu doar accesul la dexteritate, la un sec rețetar de atelier, ci mai curînd intuiția unui întreg univers, mireasma inanalizabilă a unui mister, sub aripa căruia viața și profesiunea participă la o unică și patetică euforie.Pictura nu poate fi, pentru un asemenea om, pură înzestrare nativă, instinct difuz: ea e o formă a demnității umane, o primejdie acceptată eroic, un chip al destinului. Cu asemenea date, imaginea „singuraticului și inactualului” Baba capătă o sumedenie de nuanțe specifice. Singurătatea sa e, totuși, a unui teribil pedagog, iar „inactualitatea” – a unui sever.

A fi inactual – în accepțiunea Călinescu-Baba – e a întîmpina actualitatea cu o supremă, adînc responsabilă exigență. Și a acorda omului un preț mai mare decît cel acordat conjuncturilor. Nu întîmplător, Corneliu Baba deplînge – în arta contemporană – adumbrirea problematicii omului.

1977
Ulei pe carton, 52 × 50 cm

1977
Tuș, 25 × 25 cm


Într-o lume – cea a secolului XX – în care „a fi actual” înseamnă, uneori, a întîrzia la nesfîrșit printre probleme generale și indiferente, a discuta totul în termenii unei fade „obiectivități”, Corneliu Baba cere, cu o „inactuală” răbdare, recuperarea scării umane a istoriei, reabilitarea interiorității umane, cu miracolele ei și cu delirurile ei.

Se pune, totuși, întrebarea cum pot conviețui, în hotarele aceleiași personalități, coșmarul și bucuria, speranța și deznădejdea, conștiința tragică și senzualitatea? Cum pot sta alături Jupiter și Saturn? Numai marii senzuali sînt capabili de abisalitate.

1979
Pastel de ulei, 18 × 17 cm

1977
Tehnică mixtă, 46 × 30,5 cm


Este cu totul firesc, prin urmare, ca un artist de anvergura tragică a lui Baba să se bizuie pe o carură senzorială fermă, pe un tonus sufletesc expansiv, singur în stare să reziste solicitării astringente a suferinței. O alcătuire lăuntrică asemănătoare au toți tragicii adevărați: Goya, de pildă, sau Rembrandt. În spațiul românesc îl putem invoca, poate, pe E.M. Cioran.

Înconjurat cum este de obsesii tulburătoare, Corneliu Baba rămîne drept în mijlocul lor, ca într-un teritoriu funest, dar cucerit. Cînd ultima trăsătură de pensulă s-a săvîrșit, artistul găsește puterea de a-și contempla obsesiile surîzînd.