Devenit el însuși un simbol al ideii de pictură, devorat parcă de propriul său mit, Corneliu Baba – asemenea Demiurgului primordial – a creat din sine făpturile cărora le-a dat nume și pe care le-a lăsat să umble fantomatic, purtînd pe față și în adîncul privirilor însemnele tragice ale zvîrcolirilor omenești.

Figuri stranii de personaje doar aparent vetuste – măscărici singuratici rămași de la curți copleșite de uitare, regi nebuni hărțuiți de remușcări nemaiînțelese, curteni rătăcitori părăsiți de glorie – sînt în pictura lui Corneliu Baba tot atîtea prilejuri pentru a ne întreba cu îngrijorare despre devenirea lumii în acest secol consumat de contradicții și de fundamentale neliniști. […] Temperamentului său artistic, neliniștit și combustionat, nu i se potrivea o pictură de efecte cromatice efemere, iată de ce Corneliu Baba a preferat să recurgă la modelele barocului spaniol, pe care le-a adaptat unei viziuni moderne, de substanță expresionistă.