„Ce reprezintă pentru d-voastră atelierul? — Atelierul, cu atmosfera lui, reprezintă universul de fantasme, de vise, de iluzii, de exaltări și de decepții legate toate de creația mea…”

„De o viață am deprins un ritual unic – am mai spus-o și altă dată, pe care mi l-a sugerat maestrul meu (Nicolae Tonitza): spălarea mâinilor la începutul lucrului și a-mi aduce aminte că am de luptat cu dimensiunile juste ale esențialului.”

„În cele câteva popasuri mai lungi la Paris sau la Veneția, voluptatea preferată, după ceasurile de peregrinări prin sălile muzeelor sau cotloanelor pitorești și ilustre ale orașului, era revenirea și reluarea locului nostru, a celor doi ce eram, la bistroul sau la cafe-ul din colț de unde privind stada care curge ne plăcea să visăm…”

„Ne bucuram că puteam să apelăm liniștiți la resemnare și mai presus de toate trăiam bucuria că aveam unde ne întoarce.”

„Casa și atelierul ne așteptau pregătite să ne primească cu brațele deschise. Și pe măsură ce mă aclimatizam cu atmosfera atelierului mă simțeam din nou același stăpân al imperiului meu de supuși, eroii pânzelor mele.”

„De vreo zece zile lucrez la nudul meu depe șevalet sedus de frumusețea culorilor, imperceptibila frumusețe în care se topesc niște rozuri pe care încerci să le prinzi, să le sesizezi esențialul să le descoperi permanența… Permanența, ce înșelătorie plăcută, gravă, pe lângă care atâția trec fără să bage de seamă.”

„În liniștea atelierului meu am suferit cel mai mult, ca pictor, ori de cîte ori pe pânza mea culorile sunau fals. Profesionalismul care m-a ajutat să supraviețuiesc demagogiei și dogmatismului deceniului cinci mi-au asigurat o critică «de est».”

„Populată cu lumea obsesiilor mele de bătânețe – «Spaima» și «Regele nebun» – atmosfera creației picturale ce încă realizez încearcă să dea permanență dramatică unei realități și unor adevăruri rostite cândva dincolo de vârstă și epocă.”

„La începutul acestui an zguduit de frumusețea sacrificiului din decembrie al tineretului român, încheiam o mică însemnare solicitată de presa locului cu gândul plin de tristețe că: «Drumul spre libertate al popoarelor trece prea adesea prin cimitir».”

„Acum, la ora victoriei cifrelor și calculelor când în lupta crâncenă dintre democrație și putere, într-un timp atât de scurt, am ajuns până la cumplita extremă libertate de-a se muri de greva foamei în văzul aceleiași lumi abia ieșită din coșmar, înțelepciunea argheziană sună ca un glas de clopot: «Are omul oare dreptul la drepturi?»”

„Bătrân și trist nu găsesc în acest perfect scenariu al confuziei alt drum decât înapoi la «Spaimele» mele.”

„Uneori, revolta străzii ajunge pînă la scaunul meu de invalid, încărcată de tristețea epilogului tragic al zilelor și nopților eroice, de neuitat, din Decembrie trecut.”

„În singurătatea celor 84 de ani ce am, fără să mă refugiez în amintirile de rigoare ale batrâneții, mă simt înconjurat de umbrele celor ce au întreținut prestigiul unei spiritualități, care, din păcate, la ora privatizării teoretice nu-și mai găsește rostul și, mai ales, nu mai interesează decât prea puțini.”

„Și iar, o frază a marelui profet al metaforei poetice românești mă urmărește ca de obicei: «Vai, vouă învingătorilor! Puterea voastră trece la învinși. Puterea aduce degradare și viciu, după virtuțile pe care ți le-ai însușit ca să lupți și să birui, iar după ce ai biruit ești nevoit să asuprești ca să te păstrezi. Piscul e condiționat de un declin».”

„Printre scenariile de atâtea ori tragice ale socialului m-am strecurat cum am mai spus-o, cu paleta în mână, fie copil, fie tânăr romantic, matur controversat sau, ca în zilele acestui contorsionat sfârșit de veac bătrân, sprijinit de o cârjă și de brațul femeii ce însotește de aproape jumătate de secol visurile mele de pictor.”

„Am răspuns de curând la o întrebare destul de incomodă, așa cum sunt, de obicei, întrebările reporterilor: Cine sunt oamenii cărora li se adresează noile căutări ale picturii românești? Cui trebuie să placă?”

„E de dorit, desigur, ca opera noastră să fie admirată de un număr cât mai mare de oameni, capabili să înțeleagă, dar și atunci… Acceptată, este oare ea ceea ce trebuie să fie? Gustul publicului îți garantază deplin valoarea ei? Alături de tine pictează, poate, cel care nu place nimănui. Într-o zi se va descoperi că el a fost cel genial. La câți au plăcut Van Gogh sau Cézanne la vremea lor?…”

1942


„Nu știu precis în care din anii aceia [1926] am văzut pentru prima dată o expoziție personală Tonitza, știu doar că a fost un moment care m-a obligat să-mi pun întrebări asupra multora din prejudecățile de care trebuia să mă emancipez. Încercam să evadez din șabloanele învățate la școala paternă. În mine mijeau viziuni noi. Simțeam pe undeva că sunt altul. Aveam antene cu care sesizam ceiace era nou și interesant.”

„Nicolae Tonitza a fost primul meu maestru în adevăratul înțeles al cuvîntului, primul ale cărui pareri și sfaturi au trezit adevăratele rezonanțe din mine, pe care nimeni înainte nu le-a sesizat și nu m-a ajutat să le dau viață. El susținea că pictura nu se poate învăța cu profesor, ca vioara și pianul… «După ce ai deprins alfabetul și gramatica picturii lasă-te în voia instinctului și a intuiției, a observațiilor și a lecțiilor marilor maeștrii. Asta-i tot! A… spunea, era să uit, îți mai trebuie ceva… o mică scânteie… de geniu».”

1953

1953


„La doi ani de la plecarea definitivă din Iași [1952] preocupat aproape în exclusivitate de ilustrațiile de carte eram prea puțin cunoscut ca pictor și în special ca portretist. Urmărit de această idee într-o zi i-am mărturisit lui Sadoveanu dorința de a-i face un portret iar el a acceptat cu bunăvoință să-mi pozeze. Prestanța fizicului ce amintea figura unui «doge venețian» mă exalta și mă purta până la marii portretiști ai Renașterii, Tintoretto, Tizian sau Veronese în luptă cu dimensiunile eternității.”

1986

1988

1985

1986


„Trebuie să încep cu mărturisirea că sunt la prima mea călătorie peste graniță [1955]. Muzeul, pentru un pictor, și mai ales pentru unul care își verifică aici experiența anilor, oferă posibilitatea unei confruntări decisive…

De aceea, din tot ce poate cuprinde ochiul în peregrinarea prin fața pereților acoperiți cu pânze pictate la diferite epoci, pictate în zeci și zeci de maniere, în diferite școli, ici, colo, foarte des întâlnești înrudiri ciudate, care apropie veacurile, străbat granițele și demonstrează în mod definitiv că, în ciuda atâtor feluri de a picta, există un singur fel de pictură.

Și pictura aceasta aș putea-o numi fără vârstă. O întâlnești în sala unde, din cadrul ei mic, «Femeia cu scrisoarea» a lui Vermeer atrage ca un miraj ochiul sau dincolo, unde Rembrandt domină cu mica lui Saskia, sau cu emoționanta și inegalabila „Întoarcere a fiului risipitor”, o culme la care te oprești vrînd nevrînd și în fața căreia stai chiar dacă ești dușmanul clar-obscurului sau al celei de-a treia dimensiuni.

1972


Lumina zilei va străbate mereu și azi ca și atunci pe vremea lui, prin ochiuri de geam și va cădea la fel pe chipurile oamenilor, pe obiecte de metal, pe faldurile matăsurilor sau ale catifelelor, va desena pe ziduri umbre adânci sau ușoare. Lumina va lupta cu întunericul după aceleași legi imuabile spre a-și cuceri fiecare hegemonia.”

…Am deasupra pe peretele balconului din atelier un afiș cu portretul «Cavalerului» cu mâna la piept de Greco. Mâna plasată pe fondul negru al hainei cred că e una din cele mai mari minuni ale picturii. Îmi place să pictez portret cu mâini, picioare și gândul îmi zboară la venețieni, la Tizian și la Greco. Mă zbat între fantasmele lor… plus ale lui Bassano…”

1957


„«Portretul de fată în roz» din 1957 e pictat imediat după una din călătoriile mele în Italia. Poate amintirea «Englezului» de la Pitti, poate tentația de a încerca riscurile portretizării unei frumuseți feminine care cere o deosebită înțelegere picturală, evitându-se mondenitatea banală a fizicului, mă face să concep un portret simplu, poate unul din cele mai simple ale mele, intenționând să realizez o imagine de o obsedantă prezență. Mâinile sunt sugerate atât cât să dea putința de a visa îndelung în fața lor.”

„Sâmbătă s-a deschis la Dalles expoziția retrospectivă Henry Moore. De atunci în fiecare zi mă duc și stau o oră în tovărășia bronzurilor, pietrelor și desenurilor magnifice. Neobișnuit de tulburătoare retrospectiva m-a trezit aproape brutal din conformismul meu mărunt și se pare că mă va lăsa multă vreme devastat de dureroasa ei frumusețe, aproape înfricoșătoare…”

„În sălile cu Picasso, mă strecor minuscul, trist si fericit, tulburat. Frumusețea se naște aici din paradoxuri. Nu știi bine nici de ce îți place, nici de ce nu-ți place, și de ce uneori te revolți. E poate secretul genialității. Dacă ai ști precis, n-ai mai avea de ce să te strecori minuscul ca aici, ca în Capela Sixtină sau în fața lui Greco.”

„Adulat, contestat, devenit prea mare pentru a se mai sinchisi de părerile celor din jur, într-o permanentă neliniște, a fost o viată întreagă stapânul gloriei sale, gustând către sfârșit plictisul de a fi devenit o prețioasă semnătură plătită scump. Omagiez în personalitatea lui ultimul geniu al picturii revoluționare, al artei unui întreg secol, integrat deplin în viața epocii sale. Geniul lui Picasso trebuie cântărit cu măsura valorilor create de el, măsura însăși a epocii sale. Acesta este fenomenul Picasso.”

1987


„Afinitățile puternice, rămase din anii copilăriei și adolescenței până azi, sunt legate de câteva mari drame ale picturii: delirul extatic al lui El Greco, conflictul umbră-lumină rembrandtian, monștrii și coșmarele goyești, luciditatea insolită a transei lui Van Gogh, lumina interioară a pânzelor lui Luchian și Tonitza, echilibrul compozițional pe asimetrii la Petrașcu. Toate acestea m-au ajutat și mă ajută încă să mă izolez lângă Sfinții mari ai picturii.”

1984

1985


„M-am întrebat de nenumărate ori de ce unul sau altul stăpânesc imaginația mea și efortul de a mă depăși fără să încerc să fiu altceva decât sunt și vreau să fiu. M-am întrebat de atâtea ori și m-au întrebat și alții de ce m-am oprit de exemplu la El Greco, la Rembrandt, la Goya și mai ales de ce dintre sfinții mei aleși Rembradt îmi este cel mai aproape. Am răspuns întotdeauna ca și acum: este cel mai mare pictor pământean care a știut să coboare cerul aproape, să populeze pământul cu îngeri ce vin și pleacă înapoi dincolo de nori, că a știut să acorde titluri de noblețe sărăcimii împodobind-o cu mătăsuri, lanțuri de aur, catifele, că a pictat eternitatea luptei umbrei cu lumina și că a știut să descopere misterul întâlnirii lor. La toți am găsit ceiace căutam în profunzime cu ajutorul celor șapte culori, drama contrastului etern ce ne stăpânește.”

1971

1973

1986

1985

1985


„La Amsterdam, pe o zi de ploaie olandeză, m-am dus să-l văd la Rijcksmuseum [1964]. «Rondul de noapte», «Șindicii», «Logodnicii evrei», «Autoportretul cu turban alb». Mă strecor tăcut în fața lui și rămân cât pot mai mult cu gândul la complicata noastră meserie. Rembrandt este altceva decât stăpânitorul clar obscurului. E altceva. Nimic nu s-a demolat în esență de la vremea catifelelor. Sunt plin astăzi de Rembrandt!”

1985


„«Rondul de noapte»… E întradevăr uluitoare și neobișnuită această pânză mare în ramă întunecată. Conflictul întuneric-lumină (clarobscur speculat admirabil) susține o idee a monumentalului pe care risipa de forme pe o suprafață mare nu o alterează deloc.”

1986


„Îmi șoptesc numai mie. Toate lucrurile astea le stăpâneasc așa de bine cu 300 de ani mai târziu când nu-și mai au nici un rost. M-am uitat la ele cu niște ochi ce cunosc secretele mesteșugului acesta inutil…”

1985

1985


„Într-o după amiază de duminică, 26 septembrie 1965… În capul meu se învălmășesc imagini peste imagini, mica «Coborâre de pe cruce» a lui Rembrandt de la National Galery din Londra, minunea aceea lucrată cu griuri cu pasta așternută într-un ceas de demență creatoare…”

„Albumul intitulat «Eu jucându-mă de-a Rembrandt», început în iarna 1985, a fost lucrat cu pasteluri de ulei, a căror tehnică îmi este foarte la îndemână, s-a născut din fantezia ce m-a tentat a interpreta ceea ce am ales din reproducerile alb-negru după lucrările marelui olandez – a fost o muncă de creație ce a durat aproape trei ani.”

1985

1985

1986


„Cineva m-a întrebat: De ce faci aceste desenuri cu atâta pasiune? Ca să-mi fac mâna, am răspuns, așa cum un pianist își face rugăciunea de dimineață exersând câteva pagini din J. Sebastian Bach. Rembrandt este o mare lecție de portretistică, de compoziție, de paletă, de mister, de dialog al umbrei cu lumina…”

„Mă gândesc mereu la dialogurile unor instrumente dintr-o orchestră, la frazele rostite de violoncel, de vioară sau de fagot, la răspunsul dat de un oboi, la pauzele atât de epresive și necesare, la așteptările acelea înfricoșătoare înainte de izbucnirea unui «Rondo». Ce altceva este pictura?”

„Pentru mulți dintre ucenicii săi, Corneliu Baba a fost și rămîne Marea Întîlnire, Trezitorul, Șansa. A avut, ca profesor, talentul esențial de a oferi nu doar accesul la dexteritate, la un sec rețetar de atelier, ci mai curînd intuiția unui întreg univers, mireasma inanalizabilă a unui mister, sub aripa căruia viața și profesiunea participă la o unică și patetică euforie.”

Andrei Pleșu, Revista „ARTA”, 1986

Iași


„Am fost în anii 1946-1948 profesor la Institutul de Arte plastice din Iași, începusem să formez elevi; eram și Directorul Pinacotecii din Iași. Activitatea didactică și contactul cu visurile celor 16-20 de studenți ai clasei mă pasiona. De fapt colaboram cu ei în stilul nedidactic al ilustrului meu înaintaș, Nicolae Tonitza. Foloseam fotoliul vechi în care mă obișnuisem să-l văd sorbindu-și încet cafeaua și eram încărcat de orgoliul ce mi-l da faptul că datoria ce-o aveam era să vorbesc despre pictura mare. Recitind azi la distanță de o jumătate de veac lecțiile pe care le pregăteam pentru studenții mei, mă liniștesc la faptul că eram încă tânăr și plin de atâtea visuri.”

1958. „Am fost invitat să primesc să fiu din nou profesor de data aceasta la Institutul «Nicolae Grigorescu» din București. În sfârșit aveam din nou o clasă cu 16 discipoli cărora le vorbeam din fotoliul vechi instalat în mijlocul încăperii despre pictura mare, lăsăndu-le imaginația să o ia razna.”

Promoția 1963: Liviu Lăzărescu, Filora Iosif, Cornel Ioanescu, Constantin Albani, Florin Ciubotaru, Ion Cojocaru, Henri Mavrodin, Ana Drăgușanu, Georghi Petrov, Francisc Bartok


„…la revenirea mea în mijlocul unor tineri recomandați întotdeauna cu discreție «elevii mei» refac în imaginație momente în care afecțiunea cu care eram răsplătit conta mai mult decât îndrumările profesionale pe care la fel ca maestrul meu de altădată mă feream să le impun unor temperamente ce în majoritate manifestau semne de răzvrătire și refuzul de a se supune unor canoane depășite.”

„Din cele câteva serii de elevi un număr destul de respectabil și-a ales drumul pribegiei în apus… dintre cele câteva nume cunoscute în pictura românească actuală majoritatea abordează plini de fantezie suprarealismul cu întreaga gamă de bizarerii, de tragic și de călătorii în lumea haosului vizual. I-am iubit, le-am ascultat confesiunile…”

„Astăzi ne-a spus ceva de ținut minte o viață: Mă întrebați care sunt marile teme. Știu eu ce să vă răspund? Mi se pare că mai toate temele mari se găsesc în casă, împrejurul mesei, în pat… Ea și el. Ea singură, el singur, sau amândoi. Cuplul, el e nucleul lumii! Ce înseamnă modern? Fii tu însuți, asta e! Și dacă va rămîne ceva din noi va fi numai în măsura în care am fost cu adevărat noi înșine în ce am făcut. Când nu știti ceva, mai mergeți pe la bibliotecă, băieți, și mai răsfoiți-l pe Cezanne… și pe ăia mari…”

Liviu Lăzărescu, „Maestrul meu Corneliu Baba”, Editura Brumar, Timișoara

„Ion Munteanu a aparținut unei categorii rare, ai cărei indivizi dispar consumându-se străini de școli și curente. Am mereu obsesia acestui călător care a trecut halucinant, obosit de drum, sosit întotdeauna parcă de departe… A fost poate chiar geniul și ca întotdeauna nu l-am observat…”

C. Baba, Vernisaj postum Ion Munteanu, „Contemporanul”, vineri 23 mai 1969

„Ianuarie 1973. Aseară, în atelierul de le Pangratti «s-au pus bazele» unei grupări artistice care se va numi «Atelier 73». Pe lîngă Maestru, au fost de față Șerban Gabrea, Ion Bănulescu, Mișu Cismaru, Sorin Dumitrescu, Cornel Antonescu și cu mine. Se scontează și pe participarea cîtorva «de-ai noștri», printre care Mirel Zamfirescu, Sorin Ilfoveanu, Ștefan Câlția, Zamfir Dumitrescu, Doinița Moisescu, Florin Ciubotaru… Din păcate Henri Mavrodin nu poate fi lîngă noi, e prin Italia, își face destinul cum vrea el. Nu știm nici unul ce e cu Filora Iosif. S-a discutat mult, despre multe. Proiectele sunt ambițioase: «ieșiri periodice», unele cu caracter itinerant, albume etc. Prima expoziție va fi la Ateneu, în sala dreptunghiulară și în cea rotundă, la 12 mai – deci ar mai fi trei luni de lucru. Oricum, seara a început frumos, cu un disc magnific adus de Gabrea și ascultat cu sfințenie (o liturghie rusească, în care tenorii alternează cu bașii aceia uluitori). Un adevărat «Te Deum», ca de început! Doamne ajută! Aflu ulterior că Maestrul încîntat de perspectiva unui asemenea proiect a și schițat afișul Expoziției inspirat de o imagine a lui Bruegel care ar sugera, pe undeva, starea noastră e spirit. Din păcate totul a rămas un vis… Doar mica schiță mai amintește de evenimetul… născut mort.”

Liviu Lăzărescu, „Maestrul meu Corneliu Baba”, Editura Brumar, Timișoara

Promoția 1973: C. Movilă, D. Coltofeanu, Marilena Măntescu, Liviu Călinescu, Virgil Parghel, R. Cojan, C. Baba, pictorul Marius Cilievici


„«Babismul» a fost cândva un fel de popas la o încrucișare de drumuri. «Babiștii» sunt o amintire; cei mai mulți exploatează realitățile «bas-fondului» încă, rătăcind prin pustiitățile insolite ale suprarealismului; cu elevii se întâmlpă ceea ce e normal atunci când au ce lua de la un «maestru». Iau uneori tot, alteori chiar prea mult, tehnică, stil, expresie. Identității însă îi lipsește ceva: misterul. Pe Ciucurencu ani de zile l-au copiat elevii lui: galben în lumină, albastru în umbră… te pastișează – i-am spus într-o zi. El a râs și mi-a spus aproape la ureche: «Ei nu știu un lucru, că eu sub albastru pun roșu.» Yehudi Menuhin nu poate fi Enescu cu tot geniu lui. Elevul are geniu, maestrul e unic.”

Interviu cu Corneliu Baba de Remus Botar, decembrie 1982

Promoția 1974: Sorin Dumitrescu, Ștefan Câlția, Sorin Ilfoveanu, Cornel Antonescu, Zamfir Dumitrescu, Mihai Cismaru, Doina Moisescu și Floretina Ilea


„Amator de pictură, D., cu care sunt prieten de peste 40 de ani, mi-a solicitat îngăduința de a vedea pînzele și gravurile celor 10 studenți ai mei înainte de expoziția ce a avut recent loc la Brașov, organizată de revista «Astra».
— Spune-mi te rog, ce-i înveți propriu-zis pe acești oameni?
— Aparent, foarte puțin. Tonitza conversa cu noi, cei mai răsăriți, despre Cezanne, Rembrandt și Goya de multe ori la cârciumă…
— Ceea ce remarc, după o plimbare prin fața pînzelor de aici, că în majoritate domină o atmosferă apăsătoare, as zice… de înfern.
— …cu completarea că în infern există și sărbători, ca în «Compoziția» lui Ștefan Câlția.

— Am pus alături doi ce mi se par că se întâlnesc pe planuri comune de sensibilitate, doi ce pot sta unul lîngă celălalt fără să se concureze: Cornel Antonescu și Sorin Dumitrescu. Amîndoi sunt un fel de șefi de atac dintr-o orchestră. Chiar prea bine.
Iată un nou infern sau o Cădere a îngerilor răi. A cui e?
— Zamfir Dumitrescu. Lucrarea a devenit o obsesie ce e reluată într-o mulțime de variante. În gravură poți remarca o mai completă idee a spațiului și a imensității. De altfel, dacă ai observat, majoritatea au o viziune cosmică a lumii și a spațiului.
— Mihai Cismaru. Observă ce trăire interioară! Îl urmăresc uneori când lucrează. Sînt sigur că pe suprafața pînzei încă nepictată vede clar fiecare din personagiile sale bizare. Cismaru nu dibuie. Cineva îi șoptește unde anume să atingă cu cele două picături de alb sau de roșu pînza inundată de griuri, de o mare vibrație.
— Sorin Ilfoveanu. Alt gen e obsesie. Mîna cu vioara se insinuează într-o lume de griuri de o mare prețiozitate. Le poți cerceta multă vreme și le descoperi mereu. O sensibilitate orecum feminină. La Ilfoveanu simbolul tinde către o abstractizare diferită de a lui Cismaru. Într-o zi va reuși să depășească această fază.”

Tablouri dintr-o expoziție, În loc de cronică plastică, Revista „Astra”, mai 1969

„— Ce ar trebui, iubite Maestre, să facă mai întîi și mai întîi un pictor față cu enorma și primejdioasa libertate ce ni s-a dăruit?
— Mă feresc să dau sfaturi mai ales la această oră fierbinte. Ce să faci după ce s-au epuizat olé-urile? Să știi intra din transa revoluției în transa de pictor și să nu uiți că, în timp ce teoretizezi și manifestezi în numele artei, muzele tac și culorile se usucă pe paletă…
— Tinerii care au înconjurat Uniunea noastră v-au rostit de nenumărate ori numele. Par să vă iubească, chiar dacă nu îndrăznesc să vă abordeze. Mai credeți în pictorul tînăr? Poate tînărul pictor să dăruiască ceva temeinic artei, picturii?
— Am crezut întotdeauna în valorile artistului tînăr, în speță ale picturii, ale cărui aventuri colorate șochează retina obosită și sensibilitatea viciată de prejudecăți. La vîrsta meditației și tăcerii la care mă aflu, curajul și entuziasmele tinereții mă invită în același timp să pictez cum știu eu…”

Interviu de Sorin Dumitrescu, „România Liberă”, februarie 1990