Atelierul. Universul atelierului

„Ce reprezintă pentru d-voastră atelierul? — Atelierul, cu atmosfera lui, reprezintă universul de fantasme, de vise, de iluzii, de exaltări și de decepții legate toate de creația mea…”

„De o viață am deprins un ritual unic – am mai spus-o și altă dată, pe care mi l-a sugerat maestrul meu (Nicolae Tonitza): spălarea mâinilor la începutul lucrului și a-mi aduce aminte că am de luptat cu dimensiunile juste ale esențialului.”

„În cele câteva popasuri mai lungi la Paris sau la Veneția, voluptatea preferată, după ceasurile de peregrinări prin sălile muzeelor sau cotloanelor pitorești și ilustre ale orașului, era revenirea și reluarea locului nostru, a celor doi ce eram, la bistroul sau la cafe-ul din colț de unde privind stada care curge ne plăcea să visăm…”

„Ne bucuram că puteam să apelăm liniștiți la resemnare și mai presus de toate trăiam bucuria că aveam unde ne întoarce.”

„Casa și atelierul ne așteptau pregătite să ne primească cu brațele deschise. Și pe măsură ce mă aclimatizam cu atmosfera atelierului mă simțeam din nou același stăpân al imperiului meu de supuși, eroii pânzelor mele.”

„De vreo zece zile lucrez la nudul meu depe șevalet sedus de frumusețea culorilor, imperceptibila frumusețe în care se topesc niște rozuri pe care încerci să le prinzi, să le sesizezi esențialul să le descoperi permanența… Permanența, ce înșelătorie plăcută, gravă, pe lângă care atâția trec fără să bage de seamă.”

„În liniștea atelierului meu am suferit cel mai mult, ca pictor, ori de cîte ori pe pânza mea culorile sunau fals. Profesionalismul care m-a ajutat să supraviețuiesc demagogiei și dogmatismului deceniului cinci mi-au asigurat o critică «de est».”

„Populată cu lumea obsesiilor mele de bătânețe – «Spaima» și «Regele nebun» – atmosfera creației picturale ce încă realizez încearcă să dea permanență dramatică unei realități și unor adevăruri rostite cândva dincolo de vârstă și epocă.”

„La începutul acestui an zguduit de frumusețea sacrificiului din decembrie al tineretului român, încheiam o mică însemnare solicitată de presa locului cu gândul plin de tristețe că: «Drumul spre libertate al popoarelor trece prea adesea prin cimitir».”

„Acum, la ora victoriei cifrelor și calculelor când în lupta crâncenă dintre democrație și putere, într-un timp atât de scurt, am ajuns până la cumplita extremă libertate de-a se muri de greva foamei în văzul aceleiași lumi abia ieșită din coșmar, înțelepciunea argheziană sună ca un glas de clopot: «Are omul oare dreptul la drepturi?»”

„Bătrân și trist nu găsesc în acest perfect scenariu al confuziei alt drum decât înapoi la «Spaimele» mele.”

„Uneori, revolta străzii ajunge pînă la scaunul meu de invalid, încărcată de tristețea epilogului tragic al zilelor și nopților eroice, de neuitat, din Decembrie trecut.”

„În singurătatea celor 84 de ani ce am, fără să mă refugiez în amintirile de rigoare ale batrâneții, mă simt înconjurat de umbrele celor ce au întreținut prestigiul unei spiritualități, care, din păcate, la ora privatizării teoretice nu-și mai găsește rostul și, mai ales, nu mai interesează decât prea puțini.”

„Și iar, o frază a marelui profet al metaforei poetice românești mă urmărește ca de obicei: «Vai, vouă învingătorilor! Puterea voastră trece la învinși. Puterea aduce degradare și viciu, după virtuțile pe care ți le-ai însușit ca să lupți și să birui, iar după ce ai biruit ești nevoit să asuprești ca să te păstrezi. Piscul e condiționat de un declin».”

„Printre scenariile de atâtea ori tragice ale socialului m-am strecurat cum am mai spus-o, cu paleta în mână, fie copil, fie tânăr romantic, matur controversat sau, ca în zilele acestui contorsionat sfârșit de veac bătrân, sprijinit de o cârjă și de brațul femeii ce însotește de aproape jumătate de secol visurile mele de pictor.”

„Am răspuns de curând la o întrebare destul de incomodă, așa cum sunt, de obicei, întrebările reporterilor: Cine sunt oamenii cărora li se adresează noile căutări ale picturii românești? Cui trebuie să placă?”

„E de dorit, desigur, ca opera noastră să fie admirată de un număr cât mai mare de oameni, capabili să înțeleagă, dar și atunci… Acceptată, este oare ea ceea ce trebuie să fie? Gustul publicului îți garantază deplin valoarea ei? Alături de tine pictează, poate, cel care nu place nimănui. Într-o zi se va descoperi că el a fost cel genial. La câți au plăcut Van Gogh sau Cézanne la vremea lor?…”